De ce urcam?

     
    Exista multe cai catre Cer. Exista infinite variante, pentru ca tipologia umana este, multumita Naturii, infinita. Prin Cer nu ma refer la Divinitate. Ci la mult mai mult,la noi insine.
  Ce este Divinitatea daca nu reprezentarea exterioara si primitiva  a minunii Vietii din fiecare dintre noi?
  Pentru ca fiecare fiinta poarta in ea Lumina  Vietii, si toti avem in noi o simpla putere universala, de sine statatoare, o Energie pe care de regula  o ignoram.

  Animalele nu o ignora. Oamenii needucati o traiesc, se comporta in armonie cu ea, cu Viata si cu Natura.
  Noi, ceilalti,constransi si mai ales  distrasi de notiunile educatiei primite, pentru a ne conforma in civilizatia actuala, nici macar nu mai suntem constienti ca exista. Arareori, cand ne este existenta in pericol, simtim in noi urmele Vietii.
  Asculta-ti instinctul, cunoaste-te pe tine insuti,traieste clipa, fii tu insuti.... au devenit vorbe fara continut, fara sens, s-au demonetizat.
  Chias si asa, nu sunt perimate.
   Poti urca un munte in multe feluri si din varii motive. Unii o fac pentru ca au de dovedit ceva, calmand momentan balaurul numit Ego,altii pentru ca este la moda. Aproape toti urcam pentru ca ne simtim impliniti, dintr-un motiv inca neelucidat, cand pasim spre inaltimi, spre Cer. Asa cum seara in jurul focului stam si privim cu placere, indelung si in gol, flacarile.
   Multe generatii din Parintii nostri ancestrali,oamenii "primitivi", au privit seara flacarile indelung.. si au urcat muntii acestei Planete, acestei Case a Vietii, spre Cer. Nu erau oameni educati de societate ci de natura.
   Erau oameni simpli si sinmteau in ei miracolul Vietii, Energia Ei , puterea primordiala,acum resimtite la nivel de Lipsa dimineata cand ne trezim.
   Frica de cadere este a doua, dupa cea de foc. Urcarea abrupta spre flacarile Cerului este nefireasca si se pedepseste prin prabusirea lui Icar. Dar si cui  ii este frica de foc ii este dat sa cada spre Pamant, asa cum oamenii prefera sa sara din zgarie-norii in flacari decat sa arda.
   Imblanzirea Focului a insemnat totusi departarea noastra de Natura. Nu degeaba Prometeu comite un furt din casa zeilor naturii. Am devenit aroganti si am inceput sa ignoram ce simtim in noi insine, devenind exclusiv receptivi la exterior. "Te vindeci si pe tine insuti, Doctore?" intreba retoric Aristotel, sintetizand asa de simplu fenomenul.
  Exista o simpla lectie de viata.  La noi se numeste Miorita. Cand Alecu Russo a cules-o de la cei mai simpli oameni, ciobanii, cred ca a plans de bucurie. Daca ar fi existat Facebook ar fi primit milioane de Like-uri. Balada asta nu are un continut banal, nu arata ca cineva isi accepta pasiv moartea in avans. Miorita ne indeamna sa urcam spre Ceruri pentru a ne redobandi adevarata calitate umana,cea de trimisi ai vietii pe pamant.. Sa urcam spre inaltimile dinspre care "se cobor la vale" oamenii, dar de care, indepartandu-se, isi pierd calitatea de copii ai Vietii, si ajung sa ucida inutil,sa nu mai simta legatura cu ea,cu Natura, cu Pamantul.
   "Si asta ne arata ca, de cand suntem nascuti, toti suntem logoditi cu moartea", concluziona in clasa  a saptea profesorul nostru de limba romana,dupa ce descopeream impreuna Miorita (Colinda Pacurarului). Cu sangele crud in vine, aia a fost prima data cand am inteles serios ca, pana la urma  si absolut inevitabil, fiecare murim intr-o zi.Si atunci mi-am acceptat copilareste moartea in avans.
    Nu stiu cati dintre voi au gandit la fel dupa lectia asta.
    Pana la urma nu altitudinea conteaza cu adevarat. Ci departarea de miezul Pamantului, de centrul catre care, prin intermediul gravitatiei si al mormantului, tindem. Suntem emanatiile efemere ale Energiei Vietii, aceasta supa energetica primordiala care imbraca Terra asemeni atmosferei. Unii au denumit-o Gaia. Altii,mai atei, au constatat ca acest bolovan gazos pe care traim si-a creeat singur conditiile necesare vietii actuale: atmosfera, strat de ozon..
  Altii, oameni simpli , s-au exprimat sincer:" sa imi trag sufletul", " ma simt in stare"," l-a luat Gaia", "l-a inghitit Pamantul", 'si-a dat duhul"..
   Urcand,avem un ritm al respiratiei profunde  mult mai accelerat in timp ce sorbim in noi aerul, sufletul Pamantului.. Poate ca , orbiti de mierea puterii interioare, nu intelegem incarcatura pe are acest aer simplu o contine.
 "-  Acum opreste-te si trage adanc aer in plamani: inspira, asteapta, expira,asteapta! Simti gustul aerului asta curat? "Ma intreba tata dupa o ascensiune in muntii Retezatului, acum 20 de ani. "Asta este mirosul vietii. Si il gasesti aici, filtrat si emanat de toate plantele Pamantului, cele care isi trag seva din adancurile lui si care improspateaza acest suflet omniprezent cu ceea ce au mai bun."
  Realitatea este ca viata si-a creat proprii mesageri si i-a trimis sa invadeze spatiul Terrei, din cele mai adanci abisuri pana pe cele mai semete piscuri. Ce suntem noi, cei care, desi autocreditati cu cele mai avansate capabilitati mentale, recurgem la practic simple drumuri ascendente spre inaltimi- daca nu mesagerii vietii trimisi, de scrierile ei primordiale din mitocondriile si subconstientul nostru, sa cucerim Terra?
   Pentru ca tot natura ne-a inzestrat si cu simtul teritoriului. Ce altceva face un alpinist incercand o varianta absolut noua urcand un perete de stanca pe acolo pe unde nu a mai fost nimeni, daca nu deschiderea a  inca unei cai catre Cer? Ce altceva face un om care isi invinge frica de moarte, acceptand-o, in timp ce mana pipaie prizele de piatra inca neatinse de nimeni din specia noastra? Miscarile si manifestarile acestuia se completeaza din interior, in minte, in suflet si instincte, din locurile de unde izvoraste aceasta nevoie de ascensiune, de drum spre inaltimi, indiferent de riscuri.
   Si o data ajunsi acolo sus...Privelistea e faina cu atatea alte varfuri in jurul nostru,in zari, atatea alte locuri ale cailor catre cer si care se reflecta fidele in oglinda sufletului nostru atat de bogat in vechile trairi ascensionale ale inaintasilor nostri, mostenite si asteptand sa fie dezgropate prin fapte similare.
    Totusi fiecare avem de parcurs propriile noastre drumuri ascendente. Desi avem o zestre comuna, particularitatile individuale ne diferentiaza asa cum relieful planetei este diferentiat. Exista o simpla  lege de distributie a varietatii reliefului in caracateristicile ADM-ului nostru. De aia si avem populatii specifice anumitor regiuni ale globului, de aia viata ne-a adaptat pe fiecare la locurile in care traim.
   Fiecare populatie incearca sa-si atinga propirul cer,desi in esenta cerul este unic. Ne diferentiaza nu numai aspectul si limba, dar si zeitatile in care incercam sa ne regasim naiv, in lipsa curajului unei simple, dar absolut profunde, priviri in noi insine.

   Se pare ca multora le vine mai usor sa se uite in sus si sa astepte, decat sa urce.
   Se pare ca prea usor acceptam copilareste moartea in avans, acceptam ca Puterea se afla in afara noastra, undeva acolo, si ca trebuie sa ne rugam la altcineva pentru ea.
   Intotdeauna societatea prezinta esecul celor care s-au gasit sfarsitul cautandu-si puterea in munti ca pe o tragedie inutila, care putea fi evitata prin neefectuarea ascensiunii. "cine i-a pus sa se duca acolo?" este intrebarea comuna,, dar eronat pusa. " Ce i-a pus sa se duca acolo?" cred ca deja este destul de clar.. Cred ca, cu fiecare drum spre inaltimi, indiferent de dificultatea sa, pentru fiecare dintre noi devine din ce in ce mai limpede ca noi,'urcatorii", nu acceptam moartea comuna,in avans,aia a celor care nu sunt in stare sa priveasca in ei insisi  si care asteapta totul din afara.
   Pentru ca in momentele acelea cand  urci din rasputeri, nu te mai uiti in exterior,ci te rogi la tine insuti, te incurajezi si te simti complet,unic si puternic lasand in urma tenebrele pamantului.
   Asta este secretul simplu pe care il evita toti: roaga-te in primul rand la tine insuti. Roaga-te Vietii care iti curge prin sange si nimic, nici chiar Moartea nu te va putea speria sau opri.
  
    De aceea urcam pe inaltimi, spre Cer. Avem de  scris in noi insine drumul spre fericire. Si drumul spre fericire duce spre Cer, dar trece prin noi insine, prin interiorul nostru. Cad ai privit ultima data in tine? Cand ti-ai ascultat trupul, simtamintele, si mai ales instinctele superioare? Cand ai facut ultima data ce ai vrut tu, ce a simtit si  vrut cu adevarat sufletul tau?

Si  da, facem asta pentru ca zagazurile invatate din societate si care ne inlantuie puterea interioara se rup definitiv nu cu asteptari de la zeitati de pe norisori, ci cu eforturi sincere si brute in noi insine.