O poveste din Muntii Baiului - despre cum era sa mor (I)

 Harta muntilor Baiului:

Muntii Baiului. Limitati la vest de apa sclipitoare a Prahovei iar la est de cea a Doftanei , culmile lor domoale se ridica umile in vecinatatea semetului abrupt prahovean al Bucegilor. Prelungiri nordice ale dealurilor Comarnicului si Secariei, vecini de miazazi ai muntilor Neamtului, lipsiti de stancarii si creste, acestia aduc mai degraba a culme de deal cinstit decat a munte..

                    Eheeei dragii Mosului, in acea zi rece de gerar 21, leatul 2012, trei drumeti plecati bine de-acasa urcau
drumeagul ce leaga padinile Sinaii de pajistile inalte ale Baiului de-a lungul piciorului Piscului Cainelui.
Desi vantul si gerul muscau naprasnic,  carnea lor bine tabacita si osul fiert in mii de alti munti strabatuti ignorau cu desavarsire vitregia muntelui.

In nici jumatate de ceas drumeagul se gata in fata vechii Cabane Piscul Cainelui, acum tinand de niste ciocoi smecheri, iar drumetii isi continuara calea neobositi prin lesul de brazi, urcand pieptis spre culmea din spatele celei  Cabane.
       Ce-i insufletea oare pe-acesti trei neobositi calatori sa urce codrul alb, acum, pe aceasta innegurata vreme? Ce le urnea oare lor pasii  apasati spre culmile blajine ale Baiului in aste zile de apriga urgie?

Curand urmele prin omat devenira din ce in ce mai adanci. Muncita de vuietul vantului padurea  glasuia din ce in ce mai manioasa  blestemul lemnului ce-o fi sa va sa pice pe cei ce manuie securea. Din plasa in plasa la loc de mare trecere a stihiilior neaua se troienea de-a latul silindu-i sa calce cu bagare de seama si mai prin locuri ferite.

Dupa aproape doua ceasuri de truda ajunsera la marginea codrului:

           De-aici,prin aste locuri, doar pasarile cerului si cate vre-un urs becisnic  mai tulburau  linistea muntelui in zilele cu soare si caldura. Acum, la ceas de iarna si stihie,venita pe loc molcom, zapada se buise vartoasa pe plaiurile intinse, imaculata si nepatrunsa ca zestrea de fecioara.

          Ajuns la loc otcrait si tot  in bataia vantului, primul dintre cei trei indrazneti, un barbat aprig, abia ajuns in ce de-al treilea leat al vietii, scoase un strigat de bucurie, sustinut apoi din priviri si de tovarasii sai. Oricat ar fi parut de ciudat, nametii obositori prin care acesta taia acum la randul sau carare erau pricina acestei isbucniri orecum nefiresti. Caci ce putea fi mai placut pentru o fire fara zei si stapani decat lupta libera si dreapta cu stihiile naturii? Desi zapada ii ajungea pana la brau, acesta nu se putu stapani sa nu strabata drept prin ea cateva zeci de stanjeni, superba imagine de lupta si de eliberare a puterii vietii in chiar materia, acum sub forma de omat, din care aceasta isi trage seva.

              Era destula calea insa mai multa de urmat, asa ca de indata revenira la codrul zbuciumat. Prin locurile cele omatul era mic si intr-un sfert de ceas voiosi l-au parasit.

           Urcara un mic damb, acum mai viteaz din pricina zapezii, apropiindu-se de locul unde  se paraseste culmea   si se patrunde pe Valea Cainelui.
Se vede spre stanga un vechi saivan, strabun adapost de vite si ciobani.

          Din nou omatul viscolit le puse puterile la incercare. Dar cel de-al doilea temerar era deja la post, taind urme vartoase in cei peste doi metri de zapada afanata. Doi metri masurati cu un bat implantat cu greu pana jos.
Desi in fata unei poteci nestrabatute, inaintasul nu pregeta sa misune cu spor. Cu muschii incordati , cu respiratia taioasa,era  de neoprit in universul alb.

In urma, cu sufletele pline de elan, ceilalti doi camarazi vegheau imprejurimile viscolite.

                    Desi parea pustie, ascunsa in imensitatea Vaii, Stana Din Piscul Cainelui, tinta sturdarnicei lor aventuri pe ziua aceea, ii astepta neschimbata ca si in veac. Da, ca si in alte dati cand poposisera aici, drumetii asteptau cu nerabdare reintalnirea cu ea, asemeni unu prieten de nadejde, asemeni  unui sanctuar, al unui templu al muntelui, ca un loc sfant al vesniciei vietii, si al puterii omului de a invinge prin patima si staruinta.

                   Reintalnirea produse de ambele parti fiori si lacrimi de dor, dar si de viscol, caci vantul sufla acum mai tare, spulberand neostoit ace  de gheata-n zare.

          Vederea stanei si amintirile placute de aici ii facura pe cei trei aventurieri sa isi grabeasca pasii.

           Patrunsera in stana si se instalara intr-o incapere acoperita pe interior cu sitza, avand doua priciuri saracacioase si o masa care, dupa curatenia necesara, fu gata sa primeasca merindele din desagi.

            Nu a durat mult si cele trei primusuri incepura sa incalzeasca apa si atmosfera. Erau -8 grade afara, inauntru deja temperatura urcase la -5.

            "Dormi cum ti-ai asternut" zice o straveche vorba, asa ca priciurile au fost pregatite cu atentie pentru noapte. Intrucat pe unul din ele viscolul mai arunca uneori zapada, o foaie de cort fu tintuita deasupra formand un acoperamant protector. Saltele  de izopren si saci de puf au fost intinse, gata sa-si primeasca oaspetii.
Deasemenea hainele umede purtate in timpul drumului au fost intinse sub saci, urmand sa se usuce in timpul noptii de la caldura trupurilor temerarilor.

        Sfidand gerul, parsii alearga vioi pe sub priciuri ,si  probabil satui de la proviziile adunate vara ignora cu desavarsire firimiturle aruncate darnic de cei trei sihastri.

Incet-incet o masa copioasa se contura. Sunca de casa, de masa, supe de fidea, branza de vaci,ciocolata calda si alte asemenea bunatati potolira foamea oaspetilor stanii.

            Odata burtile puse la cale, veni randul somnului. Desi oboseala urma in curand sa faca loc odihnei binemeritate, unii mai avura inca energia sa intre pe messenger si sa discute intre ei , desi ii desparteau fix 2 metri, sau chiar pe serverul de la munca:

         Noaptea a trecut usor, fara ca nimic sa deranjeze tihna somnorosilor, poate doar cate o rafala rebela de vant, semn ca viscolul inca nu se dadea dus.
         Totusi dimineata ii intampina  cu o vreme calma, fara vant puternic , ba chiar pentru o jumatate de ora avura si soare.
         Totusi nori grei veneau dinspre Bucegi...prevestind urgia.

Strunga Ciobanilor:

             In dimineata celei de-a doua zile s-a plecat spre culmea Baiului, in pofida vremii din ce in ce mai nefavorabile. Desi soarele scaldase jumatate ce ceas muntele, cu razele sale binefacatoare, acum timpul devenea  mai apasator. Si totusi acel dor de nestavilit , acea pofta de viata adevarata ii indemna sa urce..

      
          In momentul in care drumul de-a coasta fost-a blocat de o imensa placa de zapada intarita de vant, numai buna sa plece la vale daca era deranjata, traseul a fost orientat direct in sus, printre cativa braduti,spre Culmea Cainelui.

               Zapada adanca a fost cu greu dar ferm invinsa si iata-i ajunsi pe culme.

Spre vest se vad  plaiul piscului Cainelui cu stana si traseul pana acum, iar pe fundal Bucegii.

              Vedere catre nord vest, catre Cumpatul si Valea Rea:

         Ajunsi in drumul de culme al Baiului, cei trei MegaBuciferi urmara calea spre nord, tinand linia crestei.           
         Vantul bate din ce in ce mai tare...

         In spate se vede varful Dragan, urmeaza Varful Baiul Mare(1895m)

              Ace de gheata ascutite  zboara in rafale de viscol, totusi vizibilitatea permite avansarea   pe culmea de iarba limitrofa drumului, singurul loc de pe munte pe unde se poate merge mai usor.

 

         Odata cu urcarea in altitudine vizibilitatea se reduse drastic,la doar cativa metri. Ceatza  si acelasi vant aprig, care uneori ii mai punea jos  pe matracuci, faceau orientarea aproape imposibila iar avansarea un chin.

          Marginea de iarba pe care mersesera cobora in dreapta spre valea Baiul Mare, dar calatorii vigilenti remarcara capcana si continuara in stanga spre saua Baiului.Din pacate nimic nu putea acum sa le mai ghideze pasii.. zapada acoperise totul. O  mare de alb, cu vand doborator si ace de gheatza, se ridica in jurul lor. Viscolul  in plenitudinea sa. Constienti de gravitatea situatiei, cei trei urcara la stanga panta ce ii despartea de culmea muntelui. Un calcul simplu arata ca in partea aceea se afla Valea Prahovei  si planul era esential: din culme se va cobora direct la vale spre padure si apoi spre Prahova.
            O vreme mersera spre sud-vest mai degraba decat nord vest, dar norocul si un simt al orientarii versat ii ajutara sa restabileasca directia buna.
            Curand ajunsera in Saua Baiului, loc de cumpana la nord de varful Baiul Mare. Aici zapada fusese spulberata complet si pe iarba ramasa doua urme apropiate, de atv, aratau drumul de creasta.Urmat la dreapta, spre nord-vest, acesta se indreapta spre Sorica si muntii Neamtului. Fu o mare usurare acest punct de reper, dar...dupa numai cativa metri zapada si viscolul isi reintrau in drepturi si drumeagul disparea sub nameti. 
     Totusi cei trei temerari nu se pierdura cu firea. Stiau ca numai o judecata limpede, perfect lucida putea sa comande drept trupurile si mushii lor de otel.
     Caci cei trei nu erau nepregatiti. Sute si sute de ore de antrenamente si mii de iesiri pe alti munti le stateau in spate, pasii lor muscasera cu sete de multe alte dati din trupul muntelui...
      Busola electronica de la ceasul celui de-al treilea arata neverosimil, nordul intr-o directie ciudata.. Poate ca nu functioneaza bine, iata si prima greseala pe care o pot face multi. Dar stanga inseamna Valea Prahovei, indiferent de calea de a ajunge acolo, asa ca, dupa cateva zeci de metri parcursi pe creasta spre nord vest, incepura coborarea. Deloc usoara  intrucat vantul batea si mai tare direct din vale aducand zapada in sus. Ca sa nu fie doborati trebuira sa mearga plecati spre vale!
       Iluzii optice, datorita lipsei de contrast ii sacaiau. Din cand in cand coborarii ii lua locul mersul pe curba de nivel, intrucat mai jos pante repezi sau zapezi pana la brau impiedicau coborarea..
       Gardurile de stana pe care unul dintre ei in acel moment le vazu  in zare se dovedira a fi niste simple fire de iarba la doar cativa pasi. Ah! Lipsa asta de contrast care face ca ochiul sa nu mai stie ce-i aia distanta! Oricum vizibilitatea redusa nu ar fi permis sa se zareasca ceva la mai mult de zece metri...
        Dupa alte sute de pasi,brusc in zare se vazu linia padurii! De data asta nu mai era o iluzie, era o padure adevarata...
Prinsera puteri nebanuite. O prima tentativa de coborara directa fu zadarnicita de zapada uriasa, care incepuse a se crapa..
       Urcara cateva zeci de pasi  si mersera curba de nivel spre vest,apoi o zona cu zapada spulberata le permise sa ajunga spre primele vaioage ce dadeau in Valea Zamorei.
      Printre nuiele si lastaris se lasara sa alunece pe jgeaburi cu zapada afanata vegheata de sus de cornise aprige de zapata, da aproape doi metri inaltime. Ajunsi in firul vaii, desi stiau ca greul nu se terminase> isi impatasira primele impresii.. Acum se puteau auzi, aici vantul era mult mai slab.
       Aveau o cale de urmat spre Prahova si nimic pe lume nu i-ar mai fi oprit....Cu fetzele tumefiate de viscolul cu ace de gheatza, cu membrele incordate, cei trei supravetuitori incepura lupta cu zapezile stranse pe firul vaii.
       Pana la brau, uneori intrand pana la piept, se zbatura pe rand, taind poteca prin nameti. Ce putea fi mai frumos pentru acesti iubitori ai vietii si ai rostului uman decat o cale de urmat spre salvare.. Puteri nebanuite luara locul  oboselii din picioare..Nici frigul si nici foamea nu se mai faceau simtite.. Comenzile erau simple.. Sa mearga inainte...
       Din loc in loc un firicel de apa se itea de sub nameti, facand inaintarea mult mai usoara. Dupa doua ceasuri de zbucium pe valea impadurta, o mare buturuga taiata cu drujba le atrase atentia. Asta insemna drum forestier! Il descoperira ceva mai sus pe dreapta vaii.. De aici si pana in Poiana Tapului mai trecu inca aproape un ceas, marcat de urme de cerb.
         Ajunsi l aprimele case, parca veniti dn alta lume, temerarii isi dadura izbanditori mainile.
         Erau alti oameni, mai buni si mai frumosi.
         Si pentru ca foamea isi intra in drepturi, o masa buna la Hanul Ancutei in Busteni fu cum nu se poate mai nimerita.
         Asa este destinul omului, al calatorilor pe munte, al celor strabatuti de -acelasi mare dor: sa urce spre creste,spre creste mereu....

Ne pare rau, nu mai sunt locuri :))