2 iulie 2015

MTB> Cea Mai Lunga Zi - (de la Vf. Omu spre Marea Neagra intr-o zi cu bicicleta)

     Zilnic,Pamantul se micsoreaza pentru fiecare dintre noi, aratand invers proportional cu suma experientelor terestre si de viata acumulate. Distantele par a fi mai mici, si nici durata de parcurgere a acestora nu mai este atat de lunga, in sensul ca timpul nu mai trece asa de greu pe drumuri..
      Noi insine, ca fiinte ale acestui Pamant, de-a lungul vietii ne ridicam starea de la oameni "ai locului" la cea de oameni     "ai lumii" tocmai ajutati de aceasta schimbare de perceptie, care este un mecanism natural binevenit si care, dusa la extrem, ne va ajuta peste ani sa devenim oameni "ai Universului", eventual spre disperarea altor specii de extraterestri carora le vom epuiza resursele de dragul profitului exprimat in noua valuta galactica, "universolarul".
     In acest sens, dupa o vreme in care am strabatut Pamantul in multe directii, distantele ajung sa ni se micsoreze in minte substantial, astfel incat parcurgerea acestora, prin forte proprii, de exemplu cu bicicleta, poate deveni plauzibila si placuta chiar daca este vorba de sute de kilometri intr-o zi.
      O astfel de tura am intreprins in iunie 2015, cand am vrut sa ajung cu bicicleta din muntii Bucegi, de la Varful Omu, pana la Marea Neagra (Vadu) intr-o zi.

      Traseul are 425 km:
- 24 km urcati din Sinaia-Saua Dichiulu-Babele -Vf. Omu
-401 km pedalati de la Vf. Omu la Marea Neagra.


Mi-a placut sa am aceasta experienta intr-o nota personala caracteristica:

-Cea Mai Lunga Zi > am numit asa iesirea si mi-a placut atat de mult incat am decis ca fugareala spre Mare sa fie doar intr-o singura zi
-ruta sa fie pe drumuri necirculate, ocolite si linistite.
-este vorba despre o aventura proprie, in care ma voi bucura de desfasurarea actiunii, de-a lungul careia voi aprofunda cunoasterea propriei persoane, in care imi voi extinde zona de confort initial prin depasirea limitelor suportabilitatii disconfortului creat de distanta si efort.
-sa urc pe bicicleta cu o seara inainte din Sinaia, cca 25 km.
-sa dorm afara la Varful Omu, fara cort si sac de dormit, si cu bicicleta-n brate
-sa incep traseul spre Marea Neagra dimineata pe lumina, avand Soarele rasarit, intrucat ador lumina lui rosiatica si umbrele magnifice pe care aceasta le arunca asupra muntelui
-Sa pedalez spre Marea Neagra cu acelasi Mountain Bike full suspension cu care am urcat, desi de la Piatra Arsa pana pe plaja la Vadu traseul este pe asfalt, mai putin cativa km in zona Gura Dobrogei.
-Cauciucurile sa  nu fie slickuri de asfalt, ci zdravene  cu crampoane, sa simta si piciorul meu ca da la pedale.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
      Cateodata viata iti serveste pe tava oportunitati pretioase. Altadata trebuie sa-ti constitui si urmezi propriile planuri pentru a merge in directia lor. Suna copilareste. In acea dupa-amiaza de Iunie 2015, ma gaseam in cea de-a doua situatie. Proaspat debarcat in gara Sinaia, am parte de o ploaie abundenta de vara, care ma tine pe loc un ceas. Asa am timp sa reflectez la ce urmeaza sa fac. Dar n-o fac. Nu pentru reflexie si introspectie pasiva ma aflu aici, cu un munte in fata. Urmeaza 6 ore de efort substantial pe o diferenta de nivel de 1800 m, si nu cred ca exista o maniera de introspectie mai buna decat asta.

      La ora 18 ploaia se opreste, iese Soarele si incep sa pedalez pe drumul de Targoviste, pana aproape de Cota 1100, acolo unde se ramifica spre dreapta drumul peste Saua Dichiu.
      Imi place sa-mi aleg un model optim de bicicleta la fiecare iesire, asa ca in acest caz am optat, nu pentru o cursiera, asa cum mi s-a recomandat, ci pentru un MTB full suspension, Specialized Epic 2014, cu suspensii Brain pe ambele roti. Recomandarile altora ma lasa rece.
     Sa ma explic:  In umila mea opinie este vorba de un efort brut, de o zi lunga, Cea mai Lunga, in care nu unirea unor puncte pe harta (cu orice pret) este esentiala, ci parcurgerea unui drum mult mai lung si mai greu, in interiorul meu, de-a lungul jaloanelor care unesc trupul, mintea, sufletul si spiritul fiecarui om si, mai ales, dincolo de ultimul dintre aceste jaloane, dincolo de capatul cunoscut al drumului, al axei fiecaruia, dincolo de zona de confort, acolo unde necunoscutul din fiecare dintre noi isi cere inca, dupa mii de ani de civilizatie, dreptul la "Nosce te ipsum!".
     Intr-un ritm linstit, Sinaia ramane in urma si curand incep sa parcurg serpentinele spre Cota 1100. Datorita constructiei bicicletei, portbagajul este fixat doar de tija seii, astfel incat poate suporta un maxim de 8 kg. Desi nu am la mine cort si nici sac de dormit, am totusi senzatia ca rucsacul este ceva mai greu de atat,.asa ca fac o pauza si-l fixez mai bine cu cateva bete din padure.
     Inca nu sunt decis daca sa innoptez in Cabana Omu sau afara, infasurat in plasticul din rucsac si cu bicicleta-n brate. Am totusi un izopren, de fapt cateva bucati de ambalaj lipite cu banda adeziva.
     Si-o folie de supravietuire.   
    
     Si in aceste clipe este irelevant ce ma asteaptasi ce-o sa fac la capatul drumului. Este o superba senzatie de libertate, de lipsa de griji vis-a-vis de noaptea care urmeaza si care ma lasa sa ma bucur de drum.


 La ceas de seara urcusul pe bicicleta este molcom, domol si linistit. Doar cate o masina becisnica tulbura arareori tihna padurii prin care calea, acum asfaltata, isi face loc spre Saua Dichiului. Curand trec de Cuibul Dorului si,incet,  las in urma padurile Paduchiosului. Ies in golul alpin si, acompaniat de turmele de oi de pe poalele dichiului si ale Paduchiosului, ajung in Sa.
     Aici este vreme de popas sa mai imbuc cate ceva din merindele energizante(seminte cu miere si trinitrotluen) carate-n desaga. Daca pana acum drumul era circulat de oarece masini, de aici mai departe, spre Piatra Arsa si Babele va deveni pustiu. Usor Apusul coboara peste munte si lumina lasa de-acum umbrele sa-si desfasoare jocul pe platoul Bucegilor.
     Cateva crampeie de nori rosiatici domina cerul deasupra Pietrei Arse si, in timp ce pedalez domol pe platou, timpul parca sta in loc. Este liniste, nici vantul nu mai bate asa tare.. Din cand in cand cate un latrat, o talanga sau un zbiearat de cioban mai deranjeaza zarile, acum dominate de Crucea Caraimanului si Releul Costilei. Sa tot fi fost ceasurile 22 cand ajung la capatul asfaltului, acolo unde se desprinde la dreapta drumeagul spre Complexul Piatra Arsa.

Apus peste Vestul Bucegilor vazut depe Dichiul





    
Pedaland pe platoul Bucegilor spre Piatra Arsa




Aici o bariera marcheaza limita auto, si fac o pauza sa-mi aranjez lanterna frontala. In continuare asfaltul este inlocuit de pamant si bolovani care, la lumina intunericului, par mult mai insignifianti decat ii resimte roata bicicletei. Din nou incet, domol si molcom, las usor in urma plaiurile cu jnepeni si, simtind rotatia Pamantului interferand cu cea a propriilor mele roti de bicicleta, trec pe langa Telecabina de la Babele.
    Uneori cand strabat cate un loc imi amintesc cu placere de cate alte ori am mai fost pe acolo.. De unde veneam, incotro ma indreptam, unde am zabovit, unde am mancat, cum era vremea, cum ma simteam.. si cum acele drumuri erau seminte, preambuluri, cai catre acest drum pe care il fac acum, intr-o alta maniera, la o alta ora, mai intunecoasa si poate mai aventuroasa. Si care , la randul ei, este doar un jalon catre alte si alte drumuri viitoare.
    Las in stanga Babele si Sfinxul, acum doar stanci conturate tacut pe cerul noptii si urc serpentinele spre Cocoasa Babei Mari, unde se afla cabana Salvamontului. De aici drumul devine nisipos si pedalatul la deal anevoios. Este ora 11. Decid ca am toata noaptea inainte sa ajung la Omu, asa ca bucatile mai grele din poteca nisipoasa le fac pe jos, impingand la bicicleta. Cu mici pauze ca sa ascult sunetul linistii ajung si urc malul spre Cerdac.
    De aici se vede conturul Statiei meteo de la Omu si, in dreapta, conturul Coltilor Morarului.
    Imi aprind inca o lanterna, una care face lumina in lumina, o lanterna Apocaliptica as zice, si, aproape de Miezul noptii ma dau cu bicicleta pe poteca de sub Cerdac spre Omu. Sub mine, in partea dreapta, se casca intunericul vaii Cerbului. In ciuda lanternelor care ma transformasera intr-un mic Luceafar, nu prea se vede ce este sub mine, asa ca sunt atent sa nu adorm la ghidon si sa pic cu bicicleta-n hau. Din pacate nu reusesc sa pedalez continuu pe toata poteca de sub Cerdac, mai sunt cateva locuri unde ma dau jos de pe ea, dar decid ca maine de dimineata- de fapt azi de dimineata- sa cobor de la Omu pe Lumina, ca sa vad pe unde ma dau.
   In saua de dupa Cerdac evit cateva corturi si descalec. De aici ii invit pe fiii Zeilor si ai tineretii vesnice sa pedaleze pe biciclete la deal pana la Omu, eu hotarasc ca voi impinge la ea.
   O negura deasa ma invaluie pe masura ce urc. Vantul se opreste si doar cate un latrat de ciobanesc lenes mai tulbura tacerea intunericului. Sa impingi la miezul noptii bicicleta spre un varf de munte prin ceturi este o situatie care creeaza un cumul de impresii puternice. Desigur, cu totii cunoastem urcusul respectiv si iata in cate feluri se poate parcurge un drum. Lumina lanternelor devine orbitoare datorita cetii, asa ca le sting. Gafai impingand  si aerul rece incarcat cu vaporii negurii imi desfunda narile si ochii. Usor, printre pietre si ganduri drumul devine din ce in ce mai abrupt.Urmeaza serpentina finala si:

      Este ora 00:30, si din cabana se aud sforaituri.Tractoare. Voi dormi afara sub un plastic, dat peste bicicleta. Pe partea vestica a monolitului se afla refugiul Salvamont si in fata usii acestuia este un loc destul de plat si ferit de vant. Nu de alta dar celofanul fosneste la vant si ma trezeste.
       Obosit, imi intind plasticul pun bicicleta cu rotile in sus, apoi astern bucata de ambalaj pe post de saltea de izopren, si desfac folia de supravietuire. Sacul de dormit nu il am, era prea greu, dar am o jacheta de puf de la Nahanny.Apoi dau plasticul pe deasupra si noapte buna!
       In  4 ore urma sa pedalez 401 km pana la Marea Neagra.








      Ar trebui sa fac pe desteptul si sa zic ca am dormit bustean, ca de obicei. N-a fost asa. M-am trezit de mai multe ori. Plasticul fasaia de la vant si facuse condens pentru ca locurile de aerisire le lasasem la nivelul solului. Dar cel putin imi fusese cald,folia de supravietuire era buna.
      La primele raze am iesit din coconul artificial. Buimac si cu hainele umede, de la condens.Deplasasem bolovanii care intindeau folia, ca sa nu mai stea pe mine-era uda- si acum,ca sa nu daram toata sandramaua, m-am tarat afara pe coate. La 5 dimineata pe un varf in lumina rosiatica a Rasaritului. Am trait impresia unei mici renasteri. Primii metri din urmatorii 400 km au inceput taras,pe coate. Speram sa nu se incheie similar.
      Am adunat toata abrambureala.Plasticul era mai greu si l-am lasat cadou la usa cabanei.
      Soarele incepea sa lumineze rosiatic muntele si daca am simti in fiecare dimineata puterea rasaritului, am ramane nemuritori. Usor-usor rosul cuprinde valea Morarului si,la dreapta mea, Costila si Obarsia.
      Iata-ma calare pe bicicleta,gata de drum. Este 5:15. Simt cum sangele,acum de culoarea Rasaritului, imi fierbe in vene. Am inainte un drum lung intr-o zi lunga, dar care incepe luminata cu un rosu de o lungime de unda scurta. Sangeriu. 
       Opintesc dreptul in pedala-deh superstitiile astea din copilarie-si trag o ultima gura de aer de pe loc. E ca si cum ai face un salt de pe o trambulina inalta. Nu exista cale de intoarcere, nu concep sa nu reusesc si simt in mine, urcandu-mi pe sira spinarii o hotarare strasnica, o senzatie care s-a amplificat de-a lungul anilor in astfel de momente definitorii pentru un individ, o traire care ar trebui descrisa,explicata copiilor inca de cand invata sa mearga.
       Momentul startului,cand nu este nimeni altcineva langa tine cu care sa te intreci, dar stii bine ca nu esti singur,ca ai in tine si concurentul,si sustinatorul, si spectatorul si dusmanul. Start!
      
      




 


    



    Coborarea potecii spre Cerdac este o placere multumita suspensiilor si a rotilor de 29 de inch. Spitele maruntesc razele sangerii si uneori umbra mea alungita pare ca-mi ramane in urma, pe pantele inerbate. Apoi dispare cu totul de langa mine, reaparand mult la dreapta pe versantii indepartati ai crestelor vestice.
     Cocotat pe bicicleta am senzatia unei coborari alegorice, cu inaltimi ametitoare dublata de o inaltime proprie hiperbolizata de umbra uriasa pe care unghiul Soarelui o confera. Lumina diminetii imi insufla o energie diferita de cea a adrenalinei, o simti pe piele si, vizual, balansul de alb hemoglobian imi patrunde, prin conurile si bastonasele retinelor, in sange si de acolo,pompat navalnic de o inima exaltata,in toate ungerele trupului.
      Ajuns inaintea Cerdacului, driblez din nou corturile de asta noapte.
    De data asta Soarele se ridica printre Coltii Morarului. Dupa cateva poze este timpul pentru un nou balans, de data asta cu cal si calaret, pe poteca ingusta si-daca esti in sa- expusa de sub Cerdac spre Babele.
     Trebuie sa fiu cinstit: Drumul cu bicicleta intre Babele si Vf. Omu este o imbecilitate. Sunt multe locuri unde trebuie sa descaleci si sa impingi. Am mai fost asa pe aici, si entuziasmul tineretii, al primelor drumuri, blura acest fapt descoperit ulterior. Acum insa blurul este clarificat de atmosfera din jurul meu. Si implicit din mintea mea. "Libertate", "libertate" suiera spitele rotilor si multa atentie -ancorare in meandrele realitatii si ale potecii- astea imi sunt combustibilul si prezenta de spirit in aceste momente. Pante, damburi si zone stancoase, pe care poteca le traverseaza- mi se dovedesc la prima vedere de netrecut calare. Dar incerc si reusesc, cu pretul unui echilibru la limita, sa nu cad pe stanga in haul Vaii Cerbului, ci sa le depasesc. Nu este vorba de nimic smecheresc, eroic sau teribilist aici. Pur si simplu sunt un om calare spre o destinatie, de fapt sunt un om aflat la destinatie.
     Uneori m-am oprit. Sunt si locuri unde nu am trecut calare. Curand am fost pe platou, si de aici intr-un kilometru se ajunge la Babele.Multumita orei matinale, este pustiu. Deja culorile incep sa devina mai reci, la fel si membrele mele. Ultima bucata de platou pana spre Baba Mare se dovedeste un drum foarte placut, daca ai bicicleta full-suspension. Daca nu ai, nu! Drumul de pamant si nisip are multe damburi, santuri si alte denivelari interesante care te provoaca la manevre inedite, ocoliri, sarituri si -cel mai placut- alegerea trasei ideale printre ele, decizii de ultim moment si o adevarata gimnastica matinala pe bicicleta.
    Situatia se mentine asa si dupa Babele. Drumul este la fel de bolovanos si accidentat, dar si inclinat, cerand decizii si reflexe rapide la viteze ridicate, intrucat nu pot sa merg incet..pana la asfaltul de langa Piatra Arsa. De aici velogimnastica isi aseaza fundul pe sa si urmeaza abordarea rutiera a soselei. Cum pana in zare la padurile Dichiului nu se vede picior de masina, ii dau tare la vale, si la deal in functie de menadrele drumului si ale concretului.
    Vitezele de 65-80 kmh descurajeaza cainii ciobanesti buimaci de somn sa ma mai alerge. Se multumesc sa arunce un latrat in vant, decodat auditiv cu un caracter doplerian foarte pronuntat.
    Apoi am driblat cinci cai. Si-un manz frumos tare.
    M-am molcomit pe serpentinele dinspre si de dupa Dichiul, acolo unde nu poti sti niciodata ce se ascude dupa colt cand o cotesti cu 50 kmh. Poate fi o masina, sau un camion, un cal sau mai multi, un bolovan sau doar o simpla vaca, boule, imi zic.
    Dar este pustiu. Cotesc la stanga si intru in padurile Paduchiosului, pe care aseara le urcam gafaind. Nici urma de masina. Apoi prind una si o depasesc. Trec de Cuibul Dorului si ies in soseaua Targoviste-Sinaia, unde decid sa ma decorez craciunian cu vesta verde si-un praz.
    De aici urmeaza serpentinele la vale spre Sinaia, o placere pe drumul aproape pustiu. Cine e atat de tampit sa o arda aiurea pe sosea sambata dimineata, ma intreb retoric, multumit de linistea drumului.
    Intrebarile mele incep sa-si primeasca raspunsuri multiple odata ajuns la DN1, pe care il urmez la dreapta spre Campina. Traficul este intens. Incerc sa tin ritmul coloanei de masini pe coborare, asa ca, la vreo doi km inainte de virajul final la Comarnic-cel cu cerdacul urias de ciment- ma infig ca sula-n coaste in dalele de beton de pe exteriorul curbei. Intrasem in viraj cu 65 kmh si prinsesem criblura sub roti. Si cum ma introduceam eu asa vartos cu totul in dalele alea am constatat ca timpul chiar se dilata si ca traiesc clipele cu incetinitorul. Ma si vedeam zburand incet peste parapet, fal-fal-fal, planand gratios cu bicicleta tinuta bine de ghidon, ca Superman cu stropitoarea, incercand sa ma folosesc de curentii de aer ascendenti si aterizand doua sute de metri mai jos pe calea ferata.Fara bilet.
   Dar n-a fost asa. Dupa ce am lovit cu roata din fata de beton, am sarit in sus si-am infipt bine dreptul-curba era la stanga- in dala respectiva. " Te fac praf sa moara Bibi!" am strigat la beton si ceva a trosnit in glezna mea. Apoi am fost aruncat in sus si inapoi si-am aterizat in picioare langa bicicleta pe care inca o tineam de ghidon.
    Trei minute mi-am verificat oasele. Articulatii, muschi, furca fata a bicicletei.
    Scapasem, nu luasem trenul.
    Mai jos pe sosea , in curba complementara, pasagerii catorva masini oprite la un izvor inca se mai uitau la mine siderati. "Ati platit biletele degeaba, azi n-o sa moara decat John Snow" am vrut sa le zic. Dar nu pentru asta eram aici.
    Am pornit. O durere surda mi se contura in pulpa dreapta si, cateva zile mai tarziu, se contura  si o vanataie imensa. Bagasem calcaiul in parapet si pulpa in spatele seii, asta ma oprise.

   Dupa doi kilometri urmeaza serpentina finala, cea cu zidul semicircular de beton si apoi intru in linie dreapta spre Comarnic, unde ma si opresc. Facusem 45 de kilometri si coborasem cu bicicleta 2000 m diferenta de nivel. In mai putin de doua ore.
   Pe vremuri, cand fabrica de ciment functiona, vedeam din tren acoperisurile albite de praf  ale caselor. Era si o vorba: " Sa nu-ti iei cal din Comarnic si nevasta din Breaza".
Iarba de Comarnic strica dintii cailor iar in Breaza este Liceul de Politie..
   Oricum, in momentul de fata singurul armasar de aici sunt eu asa ca imi scot de pe mine jaketa de puf si parasesc DN1.In cautare de sosele libere o iau pe malul drept al Prahovei prin Breaza. Drumul urca si coboara mai multe delusoare, si apoi traverseaza raul si DN1.
   Intru in Campina.
   De aici nu stiu exact ce nu era voie sa iti iei, asa ca depasesc repede situatia si ajung la Doftana. Pe vremuri se stia ca de aici era bine sa nu-ti iei permis de rezident in celebra Inchisoare.
  Clădirea închisorii a fost dată în folosință în anul 1895 și a fost folosită până în anii 1960 pentru încarcerarea deținuților politici alături de deținuții de drept comun. Ulterior a fost transformată într-un muzeu. După 1990, din lipsa fondurilor, acesta a fost părăsit. Doftana era împarțită în sectoare luminoase și sectoare întunecoase, avea incalzire centrala si curent electric. Unii nu au nici acum asa ceva.
   Drumul urca un deal obositor, unde ma iau la intrecere cu un cal breaz. Calul a castigat.
   De aici sunt la mine acasa, soselele astea secundare le-am tot pedalat in diverse ture de antrenament de cate o zi, cu plecarea din Ploiesti. In curand trec apa Teleajenului si apoi traversez DN1A spre Podeni, pe DJ100L. Judetean cum era, era al naibii de aglomerat. Cine naiba o arde cu 120kmh pe aici sambata la 10 dimineata ma tot intreb retoric..
   dupa ce trec de Baltesti, facusem 105 km deja, apuc spre Urlati pe un drum pustiu. De la Omu am carat rucsacul in spate intrucat mi se pare prea greu pentru portbagajul de pe tija seii..
   Inainte de Urlati, pe niste urcari am parte si de crampele de rigoare la dreptul: uitasem sa-mi ridic saua cat trebuie dupa coborarea de la Omu...
   Ajung in oras. Din pacate este deja 11:30 si Maratonul Vinului deja avea biciclistii la finish. Ajunsesem prea tarziu, altfel participam si la Maraton.
   Este timpul pentru o mica revizie la bicicleta, facuta de fratele meu, Gabi Daitoiu, care deja terminase concursul. Nu numai ca imi regleaza bicicleta si ii unge si lantul, dar o si prezinta spre vanzare unor prieteni  interesati de ea...
   Si uite asa era sa plec la Mare pe jos.
   Facusem 126 de km din 401.
   Din fericire scap cu bicicleta provizoriu nevanduta si multumita Danei, Dianei si lui Mircea Popa, si de rucsacul din spate. Mircea terminase si el concursul si urmau sa vina si ei cu masina la Corbu, acolo unde mai nou aveam finishul.
   Decolez spre Baragan. De fapt mai mult ma topesc, incepe canicula. Se anuntasera 38 de grade. Piciorul drept, mai jos de vanataia de dimineata, incepe sa ma omoare cu crampe. Consum un tub de gel antiinflamator pe zona respectiva si cativa km,multumita SPD-urilor, pedalez numai cu piciorul stang pana isi face efectul.
  Dupa 16 km traversez DN1B (Ploiesti -Buzau).
  Intrasem in Baragan.
  Arsita devine coplesitoare. Asfaltul incepe sa se lichefieze sub mine si-mi pare ca sunt asemeni unei corabii pe o mare de bitum. Din cand in cand cate o pala de vant ma racoreste, suflandu-mi grijulie din fata, sa nu cumva sa merg prea repede. Muzica crampoanelor cauciucurilor se constituie intr-o partitura de mars militar hotarat, ca de tanc sovietic, asteptandu-si ironica suavul contrapunct al rotilor timide de cursiera gay.
   Desi sudoarea imi curge din cap ca dintrun dovleac incontinent, pedalez cu placere pe drumurile pustii, arareori impodobite cu vreo combina sau cate o Dacie 1300. Nu e nici dracu'.
    Pe ecranul gps-ului kilometrii se topesc si ei usor si imi pare bine ca nu am luat cursiera. As fi simtit ca trisez, intr-un fel. Asa, cu tancul full suspension ma simt fair and square. Bulanul merge si simt din mine cum o putere zdravana invarte pedalele.
    In fiecare sat prin care trec ma opresc sa-mi iau cate doi litri de apa rece. Oamenii ma privesc mirati, uite-l si pe capcaunu' asta ii arde de drum pe arsita asta...
    Dupa 175 de km de la Vf. Omu, trec peste E85 Buzau-Urziceni.
Intru pe mosia Glodeanu-Silistea, o insiruire de sate situate toate pe acelasi nume de strada Principala : Calea Sloboziei.
    Si pedalez printr-o arsita devastatoare. Mi s-au evaporat si mucii de la caldura.
    Dupa 60 de km de mers  pe"Calea Sloboziei" , ajung in Grivita, unde un indicator arata la dreapta  ghici ce:  "Slobozia 22 km".
   Topit precum un cascaval cu palarie, trag pe dreapta la o carciuma.. De la 5 Dimineata  mancasem cateva linguri de seminte cu miere doar. Adrenalina imi omorase orice urma de foame. Mi-am luat 4 kile de apa rece si-am inceput sa beau ca un cal deselat. " Unde esti mai Armasarule din Comarnic de azi dimineata?" ma intreaba in zeflemea un pitic impertinent de pe creer.
   Apoi satenii de la mese ma intreaba si ei cam de unde vin, asa, cu bicicleta...
   "De la Buzau!" ma pomenesc ca scot un raspuns ergonomic.Facusem 235 de km cu bicicleta de la Vf Omu si imi era jena sa spun asta, mi se parea nu incredibil ci oarecum inutil. Nu ajunsesem la capat, la limita mea interna nejalonata. Poate doar la limita de topire.
   Si de durere fesiera. Fundul imi luase forma seii si ma determina sa mai pedalez alternativ ridicat din sa:cate un km in picioare, urmatorul asezat..
   Usor usor distanta spre Tandarei incepe sa se micsoreze si la fel si unghiul Soarelui cu Baraganul.
   Durerile fesierilor imi dau de stire ca purtatul rucsacului 135 de km de dimineata in spate mi-a compromis sansele omenesti de a ajunge la Corbu dintr-un foc. Pur si simplu ma arde pielea si ustura maxim. De cate ori ma asez in sa, primele 10 secunde sunt ,ca sa zic asa, intense.
  Inainte de Tandarei ma opresc si-i sun pe Dana, Diana si Popic. Ei erau deja la Corbu si avusesera parte de o dupa-amiaza foarte placuta pe plaja, cat timp eu ma topisem prin Baragan.
  Convenim sa ne vedem la Harsova, sa vina ei cu masina sa ma ia.
  Facusem 260 de km, mai aveam inca 40 pana acolo.
  Durerile posteriorului deja le trecusem la capitolul placeri nebanuite. Pur si simplu erau atat de vii incat usor usor am uitat de ele. Trecusem in stadiul de izolare mentala in care ele nu mai existau. Demiurgic, le interzisesem existenta. Probabil ca un doctor ar fi gasit pentru starea asta un nume si niste pastile.
  
   Odata trecut de Tandarei, s-a intunericit. Maxim. Soseaua spre Giurgeni-Vadu Oii se dovedeste suspect de pustie: Nationala Romaniaei tocmai avea meci cu Irlanda si, privind din fuga bicicletei pe ferestrele din Giurgeni  nu pot sa nu remarc ce prost joaca ai nostri.
   Apoi trec Dunarea pe pod, din fericire, si simt o satisfactie imensa cand, dupa 300 de km pedalati, trec GRATIS de statia de taxare. Na ma, na! GRATIS am zis!
   Cativa km mai incolo, spre Harsova, ma opresc si astept masina.
   Nu reusisem sa ajung cu bicicleta  de la Varful Omu la Mare intr-o zi.
   Era intuneric, eram obosit,imi jucau in fata luminile masinilor si de vreo 20 de km incepusem sa am tulburari de echilibru. Asa ca astept cuminte inca o jumatate de ora pana cei trei ajung si ma salta cu masina.
   Dar reusisem sa-mi pun in practiva un plan, un vis la care ..visasem doi ani  de zile, o idee care fusese calificata tampita, nebuneasca,inutila. Insa in care eu crezusem, si cred cu tarie.
    Pentru ca stiu ca se poate face, pentru ca acum sunt convins ca voi reusi data viitoare.
   Si cred ca de fapt asta este adevarata regasire a Fortei din fiecare dintre noi: cand ajungi muci,varza, cascaval topit, salam cu cravata  la doar 300 de km din 400 sa iti juri ca data viitoare vei reusi.
   Inchei acest lung sir de mici aberatii printr-un citat din 12 Iulie 2014, scris cu un an inainte la malul Marii Negre dupa ce pedalasem 285 km de la Bucuresti intr-o zi, tot cu un mountainbike:

"AM AVUT UN VIS
Un vis drag , izvorat din adancurile fiintei mele.Acel gen de vis care te trezedte noaptea la 4 si te trimite la antrenament. Pentru a carui indeplinire simti in tine puterea ancestrala a strabunilor. Si in timp ce il faci simti cum insusi spiritul Pamantului ( acest cataroi cu o coaja gazoasa), ,Gaia, iti da din energia ei primordiala. Suntem copiii acestui Pamant si de aceea Pamantul nu ne lasa sa cadem.
Ne obliga insa sa il strabatem sa ii exploram adancurile si intinderile
300 de km intr-o zi cu bicla nu e ceva deosebit.
Dar visul sa ii faci nu conteaza ce, este. Si ii faci cand iti repeti intr-una:"voi reusi, voi reusi" .
sunt niste cuvinte incredibile. Cand le-ai folosit ultima data? ,cand ti-ai urmat ultima data un vis al tau intim?
orice vis atins provoaca altele. si e bine, pentru ca sunt ale tale.
Azi mi'am jurat sa traversez Atlanticul.Modest, prin puteri proprii, intt-o barca cu vasle. Se face anual. pentru multi e banal.
Pentru mine e un vis
Voi reusi?
Salutari de la Marea Neagra"

  
Daca acum un an gandeam asa, sunt foarte curios ce-o sa gandesc la anul.  


Pe podul de peste Dunare (Giurgeni-Vadu Oii)

Adoua zi, pe plaja la Corbu.

   Cateodata viata iti serveste pe tava oportunitati pretioase. Altadata trebuie sa-ti constitui si sa-ti urmezi propriile planuri pentru a merge in directia lor. Suna copilareste.
    In acea zi de Iunie 2015 m-am simtit din nou un copil.
-----------------------------------------------------------------------------------------
Nou! Ti-a placut? Sau faci spume? Sustine un Print nigerian!
-----------------------------------------------------------------------------------------

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...